O poveste… ratacita

28/02/2012
Maria
4 Comments

Poze de duminica

Iar n-am timp, iar pun poze. De la plimbarea din weekend, cand am mai vazut o bucata de sat la lumina zilei.

LE: Voi ati remarcat cate milioane, catralioane de cabluri sunt in Romania? Peste tot, pana si in varf de munte? Era sa-mi rup gatul si sa ma afund in nameti cu totul, si tot nu am reusit sa evit in totalitate cablurile, pe unele le-am mai “decupat” cat s-a putut…

Biserica greco-catolica

O casuta – monument istoric (care va fi “reconditionata”, ca nu stiu termenul exact)

Alte case si hambare

Peisaje de munte

Si-un mesteacan…

26/02/2012
Maria
4 Comments

Arieseni vs. Rosia

De cand am ajuns aici, mi-am pus in gand sa merg la Arieseni. Nu de alta, dar toata lumea care a ajuns in ultimii ani ne spunea ce frumos e acolo. In weekendul asta am si reusit sa ajungem.

Zona e frumoasa. Chiar daca am “crescut” cu stancile Meridionalilor, Apusenii cei linistiti, cu creste line si cu pasuni intinse mi-au placut intotdeauna mult. Sunt mai senine rotunjimile lor molcome, vaile largi  par blande, parca, pe langa prapastiile “fratilor” lor din Sud. Apusenii pe langa Fagaras, de exemplu, sunt ca niste oameni cumsecade pe langa niste razboinici. Asa ca ma bucur ca am mers, macar pentru ca am putut vedea inca o data muntii, in ciuda drumului prost care mi-a adus din nou organele interne la stadiul de tochitura.

Despre statiune in sine, insa, venind din Rosia, nu pot spune ca am privit-o cu acelasi entuziasm. Adica… se vede ca oamenii sunt gospodari, ca traiesc din turism, ca se straduiesc sa fie pe placul clientilor si ca le merge bine, la ce case/pensiuni mari si-au facut. Si cam atat. Locul nu mai are nimic din poezia unei localitati ardelenesti traditionale. Daca te-ai trezi din somn acolo fara sa stii unde ai ajuns, nici nu cred ca ai avea vreo sansa sa iti dai seama. Ai putea fi oriunde, daca te uiti la constructiile de care esti inconjurat. Fara sa fie neaparat de prost gust, ca nu-s, sunt un amestec de barne de Tirol cu ferestre albastre de Grecia, verde crud cu rosu aprins, acoperisuri de diverse forme si texturi, balcoane cu balustrade de lemn langa terase cu pilastri… Imi pare rau ca (iar) nu am facut poze locului, acolo pur si simplu nu am gasit ceva sa ma incante suficient cat sa scot aparatul, parerea mi-am putut-o formula abia in drumul spre casa, incercand sa inteleg de ce nu mi-a placut acolo la fel de mult ca in Rosia.

Aici, in afara de o casa mov-liliachiu de care nu stiu cine si-a batut joc (si care a devenit, astfel, primul meu reper la plimbarile prin sat), e o asezare traditionala. Eu nu am o opinie educata in ceea ce priveste arhitectura si urbanismul, dar am, undeva, convingerea ca aspectul acela de “loc de poveste”, de loc in care timpul curge dupa alte legi, vine tocmai din unitatea si uniformitatea pe care Ariesenii le-au pierdut, ca pret al dezvoltarii turistice. Arieseni e “disneylandizat” (da, stiu ca nu exista cuvantul, dar exact asta mi-a inspirat).

Hmm… cand urcam pe drumul “nostru” m-am bucurat ca e asa pustiu. Si ca exista o zona protejata care va fi reabilitata exact in forma traditionala. Ca aici probabil ca nu or sa apara nici pilastri, nici case tiroleze, si, cu putin noroc, casa mov va ramane singurica si aiurea, cum e si acum. Si, in timp ce ma gandeam la asta, mi-am dat seama ca, nu stiu exact cand anume, am inceput sa numesc Rosia “acasa”. :) Bine, pentru mine asta nu e ceva total surprinzator, fiindca eu am, cum va povesteam, ceva sange de nomad, mi-e usor sa ma atasez si sa ma despart de locuri. D ar satul asta frumos mi-a intrat in suflet neasteptat de repede.

PS: Ca sa fiu cinstita, sunt sigura ca daca as fi venit direct din Bucuresti, sau din orice oras mare, Ariesenii mi-ar fi placut. Cum spuneam, oamenii sunt gospodari, se straduiesc, pensiunile sunt ingrijite, se simte ceva aer “de occident” acolo… E un loc frumos in care sa-ti petreci cateva zile de vacanta, sunt sigura ca si confortul e pe masura investitiilor. Asa ca mergeti fara grija la Arieseni daca aveti asta in plan. Dar eu nu m-am putut abtine sa compar.

24/02/2012
Maria
21 Comments

Cea mai frumoasa surpriza

Eu recunosc ca mi-am pierdut, cu multa vreme in urma, interesul pentru a face surprize. Poate pentru ca am fost mereu inconjurata de carcotasi care au primit mereu cu oarece reticenta surprizele pe care le pregateam, intr-o vreme, cu pasiune. Cand eram mica, cred. Am mai avut oarece tentative cu barbatu-meu, dar mi-a trecut repede. Cand i-am pregatit, la inceputurile relatiei noastre, o cina romantica cu mancare gatita de mine si prajituri de la Agapitos (sa nu exageram :D ) el a lasat farfuria goala pe masa, a sarit peste desert si s-a dus sa se culce, ca avusese turnare si era obosit. Cred ca nici in ziua de azi nu intelege de ce “am pus bot”.

Cat despre cele care mi s-au facut mie… cred ca le pot numara pe degete. De la o singura mana. Probabil ca am eu mutra de nazista si nu inspir nimic bun, nu stiu, dar oamenii obisnuiesc sa ma intrebe ce-mi doresc si sa ma avertizeze ca imi vor cumpara ceva cu muuult inainte. Sau sa-mi dea bani sa-mi cumpar eu ce vreau. Asta desi eu marturisesc (acum si probabil ca n-o s-o mai recunosc nici sub tortura alta data :D ) ca sunt genul de om care se bucura si pentru o agrafa de par daca e ambalata frumos, iar daca nici nu ma astept sa o primesc chiar ca sunt fericita de parca as fi castigat la loterie (singura exceptie a fost cand mi-a adus un “ex” un pitic de gradina din beton si eu stateam la bloc, la etajul 4, de ala chiar nu m-am putut bucura nici macar pe masura efortului de a-l cara pana la usa mea :D ) Dar nah, m-am resemnat cu ideea ca eu nu voi avea parte in viata decat de surprize naspa si am trecut mai departe.

Asa ca azi, cand am primit un pachetel pe care nu-l asteptam, in primele minute nici nu stiam cum sa reactionez. Chiar e pentru mine? Pe bune? Nu a gresit adresa? Ei bine, nu, chiar era pentru mine, avea si o scrisoare frumoasa (scrisa de mana! :) ) din care se intelegea clar ca nu  il expediase gresit. Prietena mea, care stia ca sunt deprimata, s-a gandit sa imi faca o bucurie si mi-a trimis o carte pe care stia ca imi doresc sa o citesc si nu am gasit-o. “Vanatorii de zmeie”, despre care o sa va povestesc mai multe dupa ce o termin.

M-a bucurat cu atat mai mult cu cat nu reusisem sa imi inghesui in bagaj prea multe carti si ma uitam ingrozita la teancul care se imputina vazand cu ochii (ceea ce nu cred ca apucasem sa-i spun, dar m-a “simtit”) si eu chiar nu pot supravietui fara sa citesc (ceea ce stia). Asa ca azi sunt tare-tare fericita. Si ii multumesc inca o data si aici! Sper sa pot sa ma revansez intr-o zi pentru aceasta bucurie (chiar daca asta va insemna sa invat sa fac placinte cu cartofi pe lespede, ca sa le manance calde :D )

Voua cand v-a facut ultima data cineva drag o surpriza?

23/02/2012
Maria
10 Comments

Eu si viata la tara

Eu n-am avut bunici la tara. Cand m-am nascut eu, toti “emigrasera” la oras deja. Nu in metropola, e drept, ci intr-o mica urbe pe malul Dunarii, unde viata semana, din anumite puncte de vedere, mai mult cu cea de la tara decat cu cea dintr-un mare oras. Bunicii la care am crescut locuiau intr-o casa veche, se incalzeau cu foc de lemne in sobe de teracota, cresteau animale si aveau gradina de legume pe care am vandalizat-o ani de-a randul (in mintea mea, ajutam, dar asta e alta poveste). Oamenii (putini, ma gandesc acum) se cunosteau unii cu altii, pe mine ma stia toata lumea care trecea pe strada “a cui sunt”…Totusi, nu am avut o copilarie la tara asa cum au avut-o altii (si nu pot sa va spun cat ii invidiam pe prietenii mei din copilare pentru asta)

Am avut, ceva mai tarziu, niste vacante petrecute la o matusa indepartata, intr-un sat de la poalele Fagarasului. Eram un pic mai mare deja, dar nu destul de mare, asa ca am recuperat aventurile care mi-au lipsit in prima parte, “urbana”, a copilariei mele (si tot atunci am prins si drag de munte si am facut primele mele doua ascensiuni, pe Capra si Negoiu). Totusi, nu pot spune ca am avut parte de o “viata la tara” in adevaratul sens al cuvantului, nici macar sezoniera. Dimpotriva, familia mea era una prin definitie urbana, pentru mama o vacanta la tara este, inca, ceva la fel de exotic ca un safari. Nu o refuza, cum nu l-ar refuza nici pe cel din urma, dar o abordeaza ca pe o aventura extrema si porneste la drum cu o masina ticsita “sa fie” si cu convingerea ca isi va risca viata in fiecare moment :D

Asa ca inca imi vine sa rad cand imi amintesc de primul meu contact direct cu o comunitate rurala. Eram o copila la primul meu job serios (si prin asta vreau sa zic platit corespunzator). Terminasem facultatea si, din dorinta mea de a-mi pregati cea-mai-tare-nemaivazuta-si-nemaintalnita teza de licenta (nu, nu eram tocilara, doar orgolioasa) in psihologia manipularii, esuasem la unul dintre acele ONG-uri patronate de o formatiune politica.  Cum va spuneam, era primul meu job “pe bune” si mai eram si vag amorezata de seful meu mai matur si mai destept decat mine, deci la primul “assignment” trepidam ca un cal de curse la linia de start, sa plec si sa rezolv totul in cel mai profesionist mod cu putinta (in mintea mea, cel putin).

Si uite-asa am plecat eu cu trenul de noapte la clasa a 2-a, strangand in brate poseta de piele in care aveam o suma de bani cash pe care nici nu puteam s-o pronunt prea bine (ma simteam ca in filmele alea cu rude ale rapitilor care duc in valiza milionul de dolari in bancnote mici), sa duc la bun sfarsit misiunea incredintata. Poate va ganditi ca aveam in poseta flacara violeta palpaind, dar nu, misiunea insemna sa dau gratare si beutura la distinsul electorat dintr-o comuna hunedoreana unde candida un om “de-al nostru”. Intrucat fapta era un pic ilegala, cuvantul de ordine era “discret”.  Ca o profesionista ce v-am spus ca eram, am considerat ca pentru respectiva ocazie o tinuta discreta insemna un deux-pieces bej de la Steilmann si o pereche de escarpeni de piele cu toc de 5 cm, cu care s-ar fi mandrit orice angajata la banca. Si poseta asortata, evident.

Bun, va puteti da seama cat de “discreta” a fost prezenta mea in respectivul sat, acum ceva ani, in frumoasa mea tinuta office langa gratarul de mici, pe-o ulita desfundata. :D Stia toata lumea ca a venit “o domnisoara de la Bucuresti” sa-l ajute pe candidatul partidului X. Sau cat de usor mi-a fost sa ma “pierd in multime” cand contracandidatul a chemat potera sa ne prinda in fapt, Nu va pot descrie dar va puteti imagina cum aratau hainutele mele frumoase dupa o “cursa infernala” prin curtile satenilor, cand m-am urcat in acceleratul de Bucuresti, aratand fresh ca victima unui viol si smarcaind in telefon la seful (de care imi trecuse temporar amorul in seara aia) ca “ti-ai batut joc de miiineee, de ce nu mi-ai spus?” S-a ras de mine multa vreme, evident. Si nu, candidatul n-a castigat, ca “opozantul” avea tractor si le-a lucrat pamantul gratis. :D

Ei, in vara ce-a urmat, plecand “la pachet” cu respectivul sef si o parte din colegi in alta organizatie, am avut parte de viata la tara din plin. Probabil ca nu fusesem atat de dezastruoasa, after all, sau poate eram eu draguta, cine stie? Cert e ca am pornit la drum intr-un research de teren (era ceva cu nevoile comunitatilor locale, trebuie sa ma uit in CV sa imi amintesc) si mi-am petrecut o vara intreaga pe drumuri, batand satele din 8 judete intr-o Dacie veche fara aer conditionat, stand de vorba cu oamenii la ei acasa sau la birt, mancand slana si ciorba grasa de gasca dimineata pe stomacul gol (ca nu se facea sa refuzi), band cate 15 cafele dulci rau pe zi (din acelasi motiv), mergand la toalete de benzinarii si cazand lata de oboseala tarziu in noapte in cate un pat de hotel indoielnic, pentru a o lua de la capat a doua zi in acelasi fel. La inceputul toamnei, “domisoara” in bej se transformase intr-o slabanoaga bronzata, cu blugi jerpeliti si maieu, care s-a intors mai “barbata”, ca din armata, fara sa-i mai treaca prin minte sa se planga de ceva. Am jelit trei zile la intoarcerea acasa, nu-mi mai gaseam locul in vechea mea existenta si in apartamentul ultracentral, experienta rurala ma transformase. In a patra zi am luat-o de la capat, cu alt sponsor, in alt scop, dar in aceeasi echipa si acelasi stil: incepea campania pentru alegerile generale.

Asa am cunoscut eu viata la tara. A fost o “supradoza”, la 24 de ani, am cunoscut dintr-o data o cu totul alta lume, despre care stiam ca exista dar nu luasem aproape deloc contact cu ea. Si, dupa ce s-a incheiat nebunia pe care v-am povestit-o si m-am intors la o existenta normala, de om cu facultate si joburi serioase, am ramas mereu cu nostalgia acelui an nebun si am cautat mereu sa il repet.

Sansa mi s-a oferit peste cativa ani, intr-o cercetare UNICEF. Nu a mai avut nimic din euforia acelor zile toride. Am descoperit atunci satele oltenesti in octombrie si noiembrie, cu drumuri desfundate si ploaie mocaneasca, cu oameni care traiau in mizerie pura, familii intregi bolnave de raie si pline de paduchi, copii morti in frig, dispensare satesti care stateau sa cada daca le tranteai usa mai tare, medici plictisiti si incompetenti si, peste toate, tulburelul numai bun de baut care parea sa-i faca pe toti sa uite de mizerie si viata grea. Sigur ca nu erau toti asa, era vorba de un esantion de cazuri sociale, dar experienta de toamna in sud m-a facut sa ma cutremur. Mi-a luat cativa ani sa uit frigul si umezeala aceea oribila, noroiul, tristetea (mea, ca ei aveau, cum v-am spus, tulburelul).

Plecand acum la tara, in necunoscut, m-am intrebat de multe ori cum va fi. Oare voi gasi aici soarele si bucuria acelei prime experiente sau mizeria si tristetea apasatoare a celei de-a doua? Toata lumea ma privea cu suspiciune inainte de plecare. Chiar daca nu mi-o spuneau, stiam ca asteapta socul sosirii aici si plecarea val-vartej inapoi acasa. Unii probabil ca inca mai asteapta. Dupa o saptamana toti il intrebau pe barbatu-meu precaut, ca pe sotul unei paciente suspectate de o boala grava, “Si, sotia ta? Cum suporta?”. Asa ca, in primele zile, am asteptat si eu. Parca ma pregateam sa ma cuprinda disperarea. De cate ori ieseam din casa asteptam sa ma loveasca depresia in moalele capului, sa cedez nervos, sa se intample ceva. Nu s-a intamplat. Stiu, veti spune ca n-am iesit prea mult din casa. :D Totusi, nu cred ca mai are ce sa se schimbe de acum incolo.  De semanat nu seamana cu nimic din ce-am trait pana acum. Aici e alb, foarte mult alb, deocamdata. Si e pace. Si m-a apucat un chef sa vina primavara si sa pornesc pe dealuri de nu pot sa va spun. :)

Sursa foto

22/02/2012
Maria
2 Comments

Un om liber

Iar n-am timp prea mult de scris. Dar voiam sa va prezint un om prin blogul lui. L-am descoperit recent si am fost fascinata de el si de viata pe care si-a ales-o. Da, m-am trezit tarziu, altii il “cunosc” deja de doi ani, dar ma bucur ca am facut-o si acum si cred ca merita sa scriu putin despre el.

Toti romanii “internauti” pe care-i stiu sunt fascinati de Brad Florescu si decizia lui de a isi parasi cariera de succes la mijlocul vietii si a pleca in Thailanda (parca, I’m not a follower) si il considera un simbol al libertatii.  Intr-adevar, omul a fost tare. Si-a gasit in el resursele de a spune “m-am saturat” si sa se rupa de o lume care nu-l mai reprezenta. Totusi, pot presupune ca pana la varsta la care a plecat isi facuse “plinul” de putere, orgolii, bani, placeri, nervi.

Probabil ca fiecare dintre noi simte, la un moment dat, nevoia de a fugi de lumea competitiva, consumerista si dementa. Probabil ca fiecare zice macar o data ca ar vrea sa plece departe si sa se intoarca la o existenta mai simpla si mai autentica. Majoritatea uita peste 5 minute sau a doua zi si se intoarce la rutina traficului de la 8 dimineata, a sedintelor interminabile si a barfelor de birou. Unii o fac pe jumate: in conditii de confort  aproape de cele de acasa (ca mine) sau cu destui bani in cont pentru a alege o destinatie exotica si a nu-si face griji (ca Florescu).

Ei bine, Marc nu a avut nici una, nici alta. Si nici nu a fugit. El a ales cu seninatate existenta a zeci de generatii dinaintea lui si, dupa ce si-a terminat studiile, a plecat in muntii natali, sa creasca oi. Sa scrie poezii. Sa faca fotografii. Sa traiasca. Poate ar fi putut ajunge departe, poate si-ar fi construit o cariera universitara, poate ar fi devenit “analist” si ar fi putut aparea la TV sa-l priveasca sute de mii de oameni cum isi da cu parerea despre viata lor, dar nu l-a interesat. Spune cu seninatate despre sine ca e cioban. Nu-l cunosc decat prin blogul lui, dar, dintre toate povestile de viata pe care le stiu, a lui e de departe in modul cel mai autentic libera. Tot respectul!

Asadar, va invit sa il cunoasteti pe Marc, cei care nu il stiti deja. Merita sa ii cititi povestea, macar pentru iluzia de libertate totala pe care o aduce pana inchizi calculatorul :)

PS: Omul are nevasta si copil. O fetita frumoasa si isteata, care stie toate randuielile oieritului. Sau aproape toate.

19/02/2012
Maria
9 Comments

Placinte pe lespede, un drum frumos si un oras in care era sa murim de foame…

Pentru ca in timpul saptamanii am fost in “house arrest”, sambata dimineata am profitat de prezenta lui taica-su si a masinii ca sa dau navala afara din casa. Cu ei cu tot.

Prima oprire: Abrud, de unde trebuia musai sa luam placinte pe lespede. Presupun ca sunt putini cei care stiu despre ce este vorba, asa ca o sa va povestesc eu: placintele astea sunt o traditie in Alba, se pare, si sunt pe cat de simple, pe atat de delicioase. Sunt facute dintr-un aluat dospit, intins si impaturit, cu diverse umpluturi, coapte traditional pe o piatra incinsa (de unde si denumirea). Prima data le-am descoperit in parcarea de la Kaufland-ul din Alba Iulia, la un chiosc. Despre acelea presupun eu ca erau facute dupa aceasta reteta, si erau umplute cu varza dulce calita sau cu cartofi caliti. Ne-au placut atat de mult incat am mancat “fara numar” de cate ori am trecut pe acolo, ba chiar la vizita din ianuarie am luat cateva sa le duc si fetelor la birou, dar din cauza de inzapezire prin Valcea nu au mai ajuns la ele.

Apoi, le-am descoperit pe cele din Abrud. Intr-o rulota minuscula parcata la marginea trotuarului, prin zona de blocuri, placintele pe lespede abrudene sunt minunate. Daca ajungeti pe aici, musai uitati-va dupa rulota lui tanti placintareasa. Mai pufoase si mai usoare decat cele din Alba Iulia, cred ca sunt facute dintr-o coca asemanatoare cu cea de paine, fara ou, umplute cu branza nu foarte sarata, cartofi, varza, gem sau Finetti, si-s atat de bune incat le-au eclipsat complet pe suratele lor “municipale”.  Deci, in sambata asta am uitat complet de “viata sanatoasa” si am pornit chititi pe placinte.

Apoi, am pornit spre Brad, despre care aflasem ca ar fi oras mare si cu multe magazine (printre care un Lidl de unde voiam sa facem aprovizionarea). Drumul pana acolo este unul dintre cele mai frumoase, spectaculoase [si proaste] drumuri pe care am mers eu vreodata. Daca ajungeti vreodata in Apuseni, aveti masina buna si timp destul (preferabil amandoua, sa nu va ganditi ca daca are 40 km il faceti in 20 de minute, no way…), mergeti neaparat pe drumul Abrud-Brad (sau invers :) ) pe care eu l-am facut in doua anotimpuri diferite (in urma cu 12 ani, vara, si acum, iarna) si e la fel de superb. Incepe prin padure, apoi continua cu catune traditionale presarate pe dealuri, pasuni intinse care iarna se transforma in mult alb brazdat de garduri mici de lemn apoi, partea cea mai spectaculoasa, pasul Buces-Vulcan, care e superb (daca mai esti in stare sa il vezi si nu faci ulcer perforat instant cand simti ca ti se termina brusc asfaltul sub roti pe serpentine si incepe un soi de drum de caruta, asa cum am patit eu la dus, de n-am mai vazut nimic- noroc ca ne-am intors tot pe acolo si am putut sa ma uit si eu pe geam).  Din pacate nu am avut aparatul foto la mine, asa ca am luat poza cu care voi ilustra articolul de pe acest blog, unde gasiti si alte fotografii ale locului, facute in cu totul alt moment al anului.

Apoi, am ajuns in Brad. Ne-am facut cumparaturile, am umplut masina, apoi am decis sa cautam o carciuma/pensiune unde sa mancam. Mda, parea un lucru simplu, ba chiar ne imaginam ca-s multe, probabil, asa ca am hotarat sa intrebam localnicii ce ne recomanda. Prima data, un cuplu de vreo 40+ ani, care aratau a oameni care mananca in oras, ne-au recomandat pensiunea Iuliana. O luam noi in directia indicata de ei, intram pe strada pe care trebuia sa o gasim, si vedem pe trotuar palcuri de oameni tristi imbracati in negru mergand in aceeasi directie. La Iuliana, ati ghicit, unde era parastas. OK, hai sa cautam alta. Ne invartim noi un sfert de ora, zarim tot felul de localuri inchise/falimentare, hotaram sa intrebam iar. Gasim niste baieti care aveau si varsta, si look-ul de oameni care invita fete la masa in oras. Tragem pe dreapta, ii intrebam, ne trimit la Quadrifoglio. La iesirea spre Deva. Mergem, gasim pensiunea, draguta, masini parcate in fata si.. o tanti care ne spune din usa ca “ii pare rau, e inchis, e rezervat pentru un botez”.

Cu urechile lungi de foame, o luam de la capat. Mergem mai incet, poate ne scapa ceva. Nu ne scapa nimic, din pacate. Nu gasim. Vedem un grup de jandarmi, tragem pe dreapta (stanga, de fapt), ii intrebam… Ne trimit la Ana Maria. La iesirea spre Oradea. Trecem calea ferata, trecem de unitatea militara, o gasim pe sus-numita, unde… era o nunta. Eu aveam o gaura in stomac, plodul smarcaia, nici barbatu-meu nu se simtea prea bine (dar el era mai dispus sa manance franzela cu salam din Lidl), asa ca ne-am incercat norocul la ultima sansa. O pensiune afara din oras unde, intr-un frig crunt, am mancat o supa la plic (A), nistre Virsli de supermarket cu gust de crenvursti (tot el) si un snitel “corect” cu cartofi prajiti idem si o salata de varza ofilita (eu si V, care si-a umflat burta cu paine pana la urma). N-am nimic cu oamenii, atat puteau, altfel erau amabili, asa ca nu le fac reclama negativa. Totusi, daca nimeriti sambata in Brad si n-aveti mancare la pachet, mergeti direct la OMV si cumparati un sandvis de acolo, e cel mai sigur…

17/02/2012
Maria
6 Comments

“Vizita” virtuala in Rosia Montana

Pentru ca eu nu am nici talentul, nici “sculele” si nici conditiile meteorologice favorabile sa fac fotografii care sa va prezinte Rosia in intregime (si pentru ca am ceva treaba si nu am timp de un articol “adevarat” azi), va voi lasa cu un link catre foarte multe poze din sat si imprejurimi.

Deci, daca vreti sa vedeti unde am “emigrat” noi (si cu ce se ocupa “printul consort” p-aici), voila! Nu sunt toate noi, s-au mai schimbat unele lucruri pe ici, pe colo, dar ansamblul ramane:

http://rosia-montana.ro/tur-foto

16/02/2012
Maria
13 Comments

Scrisoare din Rosia

Draga mama si tata, dragi prieteni si amici ingrijorati,

Noi suntem bine, sanatosi. Nu, nu e o figura de stil, chiar suntem bine. Stam intr-o casa adevarata, care un e nici coliba de paie, nici bordei in pamant. Aici oamenii traiesc in case. A noastra are 3 camere mari, baie si bucatarie. Da, baie cu apa calda adevarata, care curge la robinet, si closet la care tragi apa (scuzati detaliile, dar erau am fost intrebata daca merg in curte la toaleta). N-avem gaze, dar avem plita electrica pe care se gateste decent, cuptor electric si microunde. Avem masina de spalat si combina frigorifica. Si da, avem curent electric. In casa e cald. Chiar foarte cald, uneori. Nu tremuram de frig. Copilul nu a racit.

Da, avem ce manca. Chiar daca ninge mult. In sat sunt doua magazine in care gasesti orice, de la legume si fructe proaspete la crema Nivea. Mai scumpe decat la Real, dar mai ieftine decat la un supermarket de cartier din Bucuresti. Semnificativ mai ieftine. In sat exista dispensar. Cam la distanta care e intre Pipera si Bucuresti sau ceva mai aproape se afla doua orasele. Abrud, la 10 km si Campeni, la 15. In ele gasim orice. Pe drumuri circula utilaje de deszapezire.

In ambele orase exista spitale si statii de ambulante. Spitalul din Campeni a fost renovat si utilat recent din fonduri europene. Nu stiu cat de buni sunt medicii, dar sigur nu-s mai prosti decat doctorita de garda de la Medlife la care am nimerit cu copilul in ziua de Anul Nou 2011 si care l-a consultat in 5 minute cu imbracat-dezbracat cu tot. In ambele orase exista farmacii. Multe Si banci. Doar traim in Romania. Exista magazine cu de toate. Exista carciumi.

In Rosia e frumos si curat si seara se vad mii de stele pe cer. Nu traim intr-un nor de cianuri. Nici de acid. Apa curenta e potabila. Se fac periodic analize ale apei si aerului. Totul e in limitele admise. Nu, nu e o conspiratie care ne minte ca sa ne omoare, chiar sunt pe bune, am informatii “din interior”. Lumea bea apa de la robinet. Eu n-o beau, ca n-o beam nici acasa, dar gatesc cu ea. Lacul “acela” de la TV e in alta parte. La Rosia Poieni. Tot in Alba, dar la cativa zeci de kilometri. Cineva “priceput” a aratat o data poza aceea si o gramada de habarnisti s-au grabit sa o preia, ca, vorba aia, tot “Rosie” e. Totusi, nu bem apa din el. E cam departe. Habar nu am care era situatia acum cativa ani, dar o stiu pe cea de acum. Si am motive sa cred ca va fi ceva mai bine din punctul asta de vedere.

OK, nu-i totul roz si minunat, nicaieri nu e. Dar adevarul e departe de imaginea apocaliptica pe care simt ca o au cei de acasa, cu mine si copilul inotand cu cizme de cauciuc prin zoaie contaminate, tremurand de frig intr-un bordei si mancand scoarta de copac cu un vag iz de migdale amare. Aici traiesc oameni, sa stiti. Da, sunt saraci si n-au de munca, e drept, dar sunt tot oameni care traiesc, mananca, fac copii, se gospodaresc cum pot si curata drumurile. Nu le-au crescut membre in plus sau solzi pe spate. Sunt oameni amabili si normali.

Asa ca, dragii mei, chiar nu e cazul sa va faceti griji pentru noi. Daca ne-am fi mutat la Buhusi, Fetesti sau Orastie sigur n-ati fi fost atat de ingrijorati. Ei, e acelasi lucru. Daca nu ne credeti, va asteptam cu drag in vizita.

PS: Nu, nu-s platita sa scriu chestiile astea si nici nu ma ameninta cu arma un nene in costum “biohazard”. I’m a free citizen! :D

13/02/2012
Maria
11 Comments

Best food in town…

… Sau asa sper, pentru ca silueta mea e deja grav amenintata, nu ar rezista in fata unui alt restaurant mai bun de atat.

Daca va apuca plimbarea prin Tara Motilor sau veniti aici cu treaba si cautati un loc unde sa mancati, musai sa incercati restaurantul Rivaly din Campeni. Desi nu promite sa fie ceva spectaculos din afara si nici decoratiunile interioare nu au depasit stadiul de “portocaliu-de-nunti”, va promit eu ca o sa mancati pana nu mai puteti si restul o sa-l luati la pachet si o sa-l incalziti a doua zi la microunde pentru ca nu o sa va indurati sa il dati la catei, la fel cum am facut eu la ultimele doua vizite acolo.

Am descoperit restaurantul cand am venit aici in vacanta de iarna. Ne-a dus A. acolo, dupa ce il dusesera si pe el colegii lui care il descoperisera mai inainte. Meniul e destul de variat, dar eu nu am indraznit sa explorez dincolo de sortimentele care au o legatura oarecare cu regiunea. Nu de alta, dar mi s-a parut ca fructele de mare parcurg un drum anevoios pana la Campeni si e mai sigur porcul sau alte zburatoare. Dar, daca ajungeti aici si testati si feluri mai exotice, neaparat sa-mi povestiti despre ele.

In general eu am comandat dupa criteriul “sa aiba mujdei cu smantana”, pentru ca numitul mujdei a fost cel care m-a facut sa ma indragostesc iremediabil de mancarea de la Rivaly. Imaginati-va o smantana care sta in castron si cand il intorci invers, amestecata cu exact atat usturoi pisat cat sa iasa ceva delicios, nici prea iute, nici prea dulce, numai bun sa-l mananci cu lingurita daca nu ti-ar fi rusine ca te vede lumea. Ei, pentru el am testat mixed grill-ul, gyros-ul de pui si placinta casei si niciuna nu m-a dezamagit. A. si-a luat de vreo doua ori un “medalion motesc” cu file de porc, creier si o clatita/placinta de cartof ras, si el foarte bun (dar fara mujdei).

Ultima data am fost vineri, inainte de plecarea Nanei (bona lui V. din Bucuresti, care a venit pentru cateva zile cu noi si s-a intors acasa sambata) si am plecat de acolo, trei adulti si un copil, satui pana nu mai puteam respira si cu un pachet plin cu mancare de care nu ne-am indurat sa o lasam.

Am inceput cu un platou traditional in care am gasit, pe langa alte bunatati, cea mai buna slana cu ceapa din viata mea. Nu stiu cum era preparata, dar de obicei colecistul meu face implozie numai la gandul de a manca slanina, din asta am mancat 2 felii mari si as mai fi vrut daca ar mai fi fost, dar ne-am cam batut pe ea.

Apoi, a venit felul doi. A. si-a luat medalionul cu creier de care am mai povestit (dar pe care nu am mai apucat sa-l fotografiez), Nana- gyros de pui cu cartofi prajiti, iar eu mi-am luat placinta casei- o minunatie, piept de pui tocat, ciuperci si cascaval invelite intr-un aluat dospit, garnisit cu sos de rosii si masline si servita cu un bol mare din deja faimosul mujdei cu smantana.

Noi nu am mai ajuns de data asta pana la desert, ca sa ii pot face poze, dar am testat inainte si va recomand papanasii: poate cei mai buni pe care i-am mancat eu vreodata, si imensi, nu cred ca poate termina cineva o portie de unul singur: sunt doua turnuri din cate doua rondele (nu una, cum eram eu obisnuita) si o gogosica, imbracate in smantana, dulceata si sos de ciocolata. Yummy!

Asa-i ca v-am facut programul de masa pentru cand vizitati zona? O sa va mai scriu, in viitor, despre cazare si lucruri de facut prin imprejurimi (pe masura ce le aflu si eu).

09/02/2012
Maria
12 Comments

In alta dimensiune…

Stiti filmele acelea SF in care personajele trec printr-o “gaura de vierme”? Cam asa a fost drumul nostru de plecare. Sau de sosire, cum vreti s-o luati. Dupa un Bucuresti inzapezit si semi-paralizat, am intrat pe o autostrada despre care nu se anunta nimic rau cand am plecat de acasa si, pe la kilometrul 15-20 (habar nu am, ca nu am vazut placutele), am intrat intr-un viscol cu vizibilitate zero pe alocuri. Cum sa zic? Nu mai vedeam nici macar botul masinii noastre, de drum si masina din fata nu mai vorbim. Cand se “potolea” viscolul putin, zaream fundul camionului care era la vreo 10 m in fata si parapetii laterali, si acolo imi mai scadea si mie hiperaciditatea cu vreo 2 unitati. Si, uite-asa, am ajuns prin “tunel” pe la kilometrul 35 unde era… soare. Si soare a ramas pana in Alba Iulia, unde am stat la cumparaturi pana a venit noaptea, soare e si in Rosia de cand am ajuns noi.

Care-s concluziile dupa doua nopti si-o zi? In primul rand ca eu sunt tolomaca si ca UGGsii nu sunt tocmai incaltamintea ideala cand vrei sa cobori o panta cu inclinatia  peste 30 de grade, acoperita cu gheata sub zapada, tragand copilul pe sanie. UGGsii nu sunt incaltamintea ideala cand vrei sa cobori o panta, punct. Pacat, ca tin cald.  Asa ca fii-miu n-a avut parte de sanie, mi s-a parut sport extrem. Mai exersam.

In al doilea rand, ca-s dezorganizata si uituca, deci fii-miu n-are scaun de masa. Si, ma rog, nu avem diverse alte chestii. Ne descurcam noi, zic, si fara ele. Cui ii trebuie fier de calcat? :D

In al treilea rand, ne place. Nu stiu de ce imi place mie, daramite lui V. Cert e ca el alearga si chiuie de cand am ajuns aici, si afara, si in casa, e intr-o veselie continua. Si mie… mi-e bine. Nu stiu de ce. E ger ca, na, suntem la munte. Sunt obosita de la despachetat si aranjat, chiar daca am venit cu ajutor pentru primele zile. Dar ma simt linistita si senina, ceea ce e probabil ca e ciudat pentru un om care n-a trait niciodata la tara si il apuca plecatul asa, din senin, la maturitate. Probabil ca va fi totul in regula si ne vom adapta.

In al patrulea rand, avem o gramada de prieteni pisicesti noi. Vreo trei, care mananca cot la cot cu V. :)